Dana Dumitriu, Duminica mironosițelor (1977) 

Duminica mironosițelor este un roman despre viol: despre experiența unei femei care este amenințată, urmărită și agresată de doi tineri într-o pădure; despre violența practicilor de anchetă și despre stigmatizarea victimelor agresiunii sexuale; despre posibilitățile de tematizare a agresiunii sexuale în România anilor ’70; și despre viol ca subiect politic. Despre fiecare, pe rând.

I

În timpul unei plimbări prin pădure alături de soțul ei, Alex, de care se îndepărtează pentru scurt timp, Dora Iatan este acostată de doi tineri care încearcă să o violeze. Alex intervine la timp pentru a-i opri, dar este înjunghiat și moare. Duminica mironosițelor începe cu ancheta maiorului George Anghel Stănescu, căruia Dora alege să nu-i dezvăluie faptul că a fost agresată. Declară, în schimb, doar că Alex a fost atacat de un bărbat pe care l-ar fi văzut fugind. Ceea ce i s-a întâmplat cu adevărat Dorei ni se dezvăluie treptat, nu doar din ancheta maiorului, ci mai ales din mărturia involuntară a corpului agresat.

Dora, directoarea unui institut de cercetare medicală, despre care ni se spune ad nauseam, din perspectiva fiecărui personaj, că este o femeie ambițioasă, puternică, complet dedicată muncii și lipsită de afect, resimte trauma mai întâi fizic, înainte de a o putea cuprinde emoțional și cognitiv. Dumitriu documentează cu atenție acest proces în una dintre foarte puținele mărturii din epocă, relatate din perspectiva femeii, despre experiența și urmările unei agresiuni sexuale.

În timpul anchetei, Dora izbucnește în hohote isterice de plâns în punctul în care ar fi urmat să îi menționeze pe cei doi agresori. Pentru a se liniști, trebuie să își țină respirația câteva momente. Acasă, fixează tavanul încercând să uite ceea ce i s-a întâmplat, dar se simte înjosită, „într-un trup străin, căruia i se pot întâmpla fapte independente de voința lui… târâtă într-un vârtej, absorbită de el… Văzuse ceea ce nu voise să vadă, i se întâmplase ceea ce nu voise să i se întâmple” (p. 91). O doare umărul de unde fusese apucată de unul dintre agresori. Plânge „urât.” Își spune, cu o „voce necunoscută”: „E atât de înjositor să trăiești” (p. 92) și ”Iată, acesta este trupul meu care va pieri, acesta este trupul care nu mă poate sluji. Trupul meu, care mă poate, însă, atât de ușor umili” (p. 93).

Dumitriu urmărește cum urmele agresiunii continuă să fie resimțite în corpul amenințat împotriva eforturilor Dorei de a-și relua firul obișnuit al vieții. La birou, unde merge chiar a doua zi, Dora vede pe geam urmărind-o un băiat tânăr, pe care îl recunoaște ca fiind unul din cei doi agresori. Încă înainte de a-l observa, corpul ei presimte pericolul: „simțise în aer o boare străină, impură, un zvon ciudat de glasuri murdare, gâfâite, strecurând-se spre ea, amenințând-o. Avea senzația că se află în imediata apropiere a unui guzgan rănit și că nu poate să-și stăpânească greața, rușinea; era târâtă într-o amintire urâtă pe care n-o va putea uita niciodată.”

Amintirea are materialitatea ei, „apărea la suprafață ca trupul tumefiat al unui înecat”, și o transpune în momentul traumei: „panica aproape animalică de atunci revenea întreagă, intactă.” Mai târziu, retrăiește întâmplarea în cele mai mici amănunte, „cu un fel de voluptate aproape”, însă fără a se identifica cu sine, privindu-se din afară și resimțind totul ca fiind străin. Își reamintește ușurarea pe care a simțit-o la intervenția lui Alex, dar și lipsa de vinovăție și chiar repulsia față de el și gestul său de sacrificiu, înfigând-se în cuțitul unuia dintre agresori, făcând „din lupta aceea murdară o dramă a lui,” „ca și când Alex ar fi căutat astfel să mă umilească și să mă jefuiască. Mi-a dat cu tot dinadinsul lecția aceea de generozitate pe care o râvnea.”

Pentru Dora, rezoluția emoțională vine, până la urmă, din integrarea lui Alex ca parte din sine, din a se vedea ca prin ochii lui, „ca și când Alex ar mai trăi, cuibărit ca un prunc în capul meu, ca în pântecele unei femei care în sfârșit rodește și trăiește fericirea împlinirii ei.” Trauma deschide pentru ea posibilitatea unei reconstrucții, a unei schimbări adânci și a unei experiențe mai flexibile și mai profunde a lumii. Contrapartea acestei integrări pozitive este teama și rușinea pe care continuă să le resimtă față de cei doi agresori, gândul că este, în continuare și pentru totdeauna, legată de ei.

II

Dacă perspectiva Dorei documentează trauma și urmările agresiunii sexuale, investigația propriu-zisă este, la rândul ei, o experiență marcată de violență procedurală, intimidare și abuz de autoritate. Încă de la prima audiere, maiorul, bănuind că minte, o tratează pe Dora cu suspiciune și agresivitate. Când izbucnește în plâns, îi vine să spună cu voce tare: „Ia uitați la mironosița asta, ne disprețuiește,” „Nu ți-a îndoit nimeni voința, signorita?”, se gândește ceva mai târziu. După ce Dora protestează față de felul în care i se adresează, maiorul o umilește, obligând-o să se întoarcă cu spatele și să descrie înfățișarea celor din birou din memorie. Dora îi este antipatică, nici el nu știe de ce.

În timpul investigației derulate la institutul de cercetare, maiorul lasă să se înțeleagă că Dora ar putea fi suspectă, un zvon care apoi se răspândește printre colegii ei. Iar când Dora îl roagă să o însoțească pe drumul de la birou spre taxi în timp ce e urmărită de unul dintre agresori, maiorul o bănuiește că încearcă să-i facă curte. Deși pretinde că are rolul de a o proteja, o face cu ironie și condescendență: „Păi, vedeți, vedeți, tocmai de aceea exist eu pe lume, ca să vă apăr, stimată doamnă, să vă ajut… De ce nu înțelegeți astfel rolul meu?” Într-un final, maiorul este atât de brutal, încât Dora nu reușește să îi povestească ceea ce i s-a întâmplat.

Abuzând în continuare de puterea sa ca anchetator, maiorul îi înscenează ceea ce numește „o mică demonstrație pedagogică”: Dora este pusă în situația de a identifica presupusului ucigaș, de fapt cu un om nevinovat deghizat conform descrierii din prima ei declarație. Maiorul „se bucură în gând – o bucurie meschină – pentru întâlnirea pe care i-o pregătise. Femeia o merita.” Când în sfârșit începe să bănuiască ce i s-a întâmplat de fapt Dorei, o privește cu compătimire, dar fără adevărată înțelegere: „Iată un om care își apără intimitatea, cu o trufie antipatică! Pentru ce? În schimbul a ce?” Confruntat de Dora, maiorul își justifică înscenarea ca răspuns la faptul că ea fusese „îngrozitor de naivă și arogantă.”

La rândul ei, Dora își explică decizia de a nu dezvălui ce i s-a întâmplat ca pe o formă de apărare: „Dacă spun minciuni, este numai pentru că vreau să rămân ceea ce sunt și nu ceea ce alții vor să facă din mine. Nu suport ca viața mea să fie un loc de trecere pentru cine știe cine. Am crezut că-mi pot câștiga demnitatea prin discreție și m-am convins că e o eroare”. În ciuda formulării abstracte, nimic din felul în care se desfășoară ancheta nu sugerează faptul că victima unei tentative de viol s-ar fi putut aștepta la protecție legală, susținere medicală, sau compasiune. Și într-adevăr, experiența Dorei se dovedește a fi profund umilitoare.

Deși Dora îi opune rezistență maiorului, sfârșește prin a-i spune „Nu vă reproșez nimic, dar doresc din toată inima să nu vă mai văd niciodată.” Maiorul simte „un foarte neliniștitor regret” la gândul că „pentru ea, întâmplarea din pădure și ancheta formau un tot respingător, iar el fusese martorul celei mai penibile scene din viața ei.” Doar că maiorul nu fusese doar un martor, ci el însuși o sursă continuă de agresiune, de care Dora caută să se izoleze, inclusiv pacificând agresorul și evitând o critică directă a brutalității poliției.

III

Romanul construiește și un context social mai larg în jurul agresiunii sexuale și o perspectivă mai cuprinzătoare a felurilor în care se poate manifesta. Despre cel mai tânăr dintre cei doi agresori, anchetat și cu altă ocazie pentru tentativă de viol, aflăm că ar fi fost crescut de o bunică grijulie și sentimentală, împotriva căreia caută să se răzvrătească. Nu ar fi fost capabil să ia inițiativa singur, ci doar încurajat și însoțit de alții. Faptul că își urmărea victima după agresiune ar fi fost o formă de auto-pedepsire, iar când izbucnește în plâns la locul crimei, confruntat cu realitatea faptelor sale, maiorul este îndeajuns de mișcat încât să sugereze o expertiză medicală care să considere lucrurile „în complexitatea lor.”

Cel de-al doilea agresor, cel care a instigă violul, este fiul unei „cocote bătrâne” și, după spusele ei, a fost lipsit de iubire maternă, crescut într-un context de sărăcie și neglijență. Nu a mers la școală și a refuzat să muncească. În declarația sa, el își relatează în amănunt și fără nicio remușcare faptele, arătându-se interesat de lumea interlopă pe care o va cunoaște în închisoare.

Însă în Duminica mironosițelor violența sexuală nu este asociată doar cu o anumită condiție socială. Când se dovedește că șoferul unei mașini, pe care Dora o oprise căutând ajutor, îi făcuse propuneri „deșucheate,” maiorul îl confruntă ca fiind „după toate probabilitățile, un obsedat sexual.” Faptul că acesta e bine îmbrăcat, respectabil, că are probabil familie și copii, ori că, după propriile spuse, „se detestă”, nu îl împiedică să fie, la rândul lui, un potențial violator.

Violentă este și privirea lui Fabian—colegul de muncă al Dorei, căruia maiorul îi taxează misoginia—atunci când rămâne singur cu Dora și o avertizează despre zvonurile malițioase privind posibila ei vinovăție. „Nu era politețea bărbătească față de o femeie lovită”, observă Dora, „ci politețea lascivă a celui ce-și protejează fosta posibilă victimă.” În comportamentul lui Fabian, Dora vede semnele unui viitor în care, își spune totodată admonestându-se, „vor năvăli fără milă.”

În fine, o agresiune (în ciuda ghilimelelor în care apare cuvântul în roman) este și primul sărut al lui Alex. În urma unei discuții „filozofice”, în care, ca în atâtea alte rânduri, Alex se definește în opoziție cu ambiția și dedicarea pentru știință ale Dorei, sărutul este descris ca o modalitate de a-și impune puterea, „forța bărbătească.” Alex o strânge în brațe până când aceasta îl acceptă, apoi „îi privește chipul obosit de la înălțimea victoriei lui.” Pentru Dora, sărutul o pune pe o cale resimțită ca predeterminată și constrângătoare: „Atunci am simțit cum, pentru viața mea, voința mea n-are nicio putere. Un lung șir de ambiții se topeau în dorința de a mă pierde, de a mă lăsa pradă scenariului dinainte scris.” Scenariul social al căsătoriei, al legăturii emoționale acaparatoare, al relațiilor de familie și expunerii publice este și el resimțit ca o formă de agresiune în fața căreia puterea Dorei este limitată.

IV

Pentru felul în care violul este articulat ca subiect politic dincolo de paginile romanului, cheia este personajul Mariei, sora maiorului Stănescu și scriitoarea care se scrie pe sine în roman. Maria trăiește izolată, croind din relatările anchetelor maiorului „viața pe care nu o trăia” și născocind „oamenii – ca ființe posibile,” „oamenii ipotetici.” Maiorul îi spune cu ironie că ar trebui să scrie un roman și Maria într-adevăr îl scrie, imaginile și amintirile sale regăsindu-se ocazional în cele ale altor personaje—imaginea vecinului grădinar în monologul Nadiei după moartea fiului, ori orbul care o ademenise pe Nadia în copilărie în momentele dinaintea atacului de panică al Dorei. Concepția de la baza acestui roman are consecințe atât asupra felului în care este înțeleasă politic literatura feminină, cât și asupra felului în care este politizată tema violului.

Dacă fratele ei se preocupă de fapte, Maria îi oferă comentarii psihologice pe marginea celor pe care îi anchetează, comentarii care „șocau și enervau printr-un foarte propriu amestec de luciditate neiertătoare și sentimentalitate melodramatică.” Tocmai acest balans ar trebui să definească, conform Danei Dumitriu, „literatura feminină” din România, despre care scrie, la începutul anilor ’70, că suferă încă de tendința de a se autodizolva în formule consacrate de autori bărbați, „de a se infirma, de a-şi camufla structura intimă.” Prin personajul Mariei, Dumitriu tematizează „realismul psihologic”, preocuparea pentru resorturile interioare ale personajelor și pentru relațiile complexe care se stabilesc între ele. În Duminica mironosițelor, realismul psihologic deplasează accentul de pe sacrificiul lui Alex spre viața interioară a femeilor care îl înconjoară­—bunica sa, Sofia Antim; mama, Nadia; și Dora—fiecare dintre ele reflectând asupra lui ceva din propria lor experiență, așa cum Maria este oglinda maiorului. Sofia Antim, femeia care își asigură succesul navigând cu abilitate constrângerile ideologice ale anilor ’50 și crede sincer în revoluție îl identifică pe Alex ca fiind o „fire feminină”, unde pentru ea feminitatea este  definită nu prin cochetării, ci prin „maimuțăreala feminității.” Nadia, care văzuse în Dora o amenințare la adresa fiului ei, realizează la moartea lui Alex importanța legăturii care s-a creat astfel între ele și o roagă să rămână în casa ei. Iar în fața agresiunii fizice, emoționale și sociale, Dora își descoperă fragilitatea propriei construcții a sinelui, despre care Alex spusese “Femeia aceasta e rigidă și tocmai de aceea casabilă”, sau, în cuvintele Mariei, drama inaderenței la propria ei biografie.

Inspirația Danei Dumitriu pentru Duminica mironosițelor, așa cum o identifică într-un interviu din 1978 (Tribuna 22, nr. 49, p. 5), a fost povestirea unui caz real din colecția Câțiva Maigret italieni, tradusă în limba română în 1973. „Trei împușcături pe malul lacului” relatează într-o manieră factuală și fără niciun interes pentru resorturile psihologice ale victimelor cazul unui bărbat împușcat într-o călătorie în Italia, a cărui logodnică ascunde faptul că atacatorii încercaseră să o violeze. „În relatarea aceea seacă și sălcie”, explică Dumitriu, am descoperit subiectul unui roman” (România literară 13, nr. 42, 1980, p. 10). Intuiția „tematică” a Mariei este, în explicația lui Dumitriu, politizată în cheie liberală: „Mi-a răsunat, citind relatarea aceasta … tema intimității agresionate, a disperatei încercări de apărare a lumii personale, interioare chiar cu prețul unei continue primejdii” (Tribuna 22, nr. 49, p. 5). Mai mult, adaugă Dumitriu, „tema este adânc trăită nu numai de mine, de noi toți.” Violul devine astfel o metaforă pentru violența unui întreg regim politic, în fața căruia fiecare este o victimă. Felul cum este construită psihologic încercarea Dorei de a se auto-proteja este în același timp alternativa la o critică deschisă, militantă, a condițiilor care fac posibil violul, violența instituțională și stigmatizarea victimelor în România anilor ’70, care nu pot fi subsumate „violenței totalitare” și care, ca dovadă, nu au dispărut o dată cu schimbarea regimului politic.

Duminica mironosițelor este construit ca un roman polițist, un gen care pe de o parte face posibilă discuția violului și construiește un cadru în care violența investigației este documentată deodată cu experiența și vocea victimei, într-un câmp discursiv în care relatările publice despre viol eludau ambele perspective. În același timp, genul reclamă păstrarea tăcerii, no spoilers, și în discuțiile publice despre roman, cu excepția Danei Dumitriu însăși, violul rămâne adesea nemenționat.

Duminica mironosițelor este un roman despre viol care își protejează, structural, subiectul, dând voce victimei și cititorilor opțiunea de a continua să păstreze tăcerea. Romanul este depolitizat din cheie feministă: „Iată că trei femei, aparent atât de puternice, de preocupate de ele însele, aveau nevoie de prezența unui bărbat care…” încearcă Maria să lămurească semnificația cazului, dar nu-și termină gândul. În schimb, este repolitizat în cheie liberală, pentru care adevăratul spoiler este faptul că subsumând totul violenței politice, agresiuni și violențe împotriva femeilor, traversând numeroase relații, au fost nivelate.