Henriette Yvonne Stahl a scris două părți și trei sfârșituri pentru romanul Voica, în 1924/25, 1959 și 1966. Prima parte—romanul așa cum a fost publicat în anii ’20—rămâne aproape neschimbată în edițiile de după 1945. Pentru că Voica nu poate avea copii, soțul ei, Dumitru, hotărăște să îl aducă acasă pe Ion, fiul pe care îl are cu o servitoare din Moldova cât timp e plecat pe front în primul război mondial. Pentru a accepta copilul, Voica îi cere lui Dumitru să treacă pe numele ei o mică parte din pământul pe care l-a primit după război, dar el refuză. Voica hotărăște să plece de acasă, calculând că Dumitru, fără ajutor în gospodărie, o va chema după un timp înapoi. Ajunge însă să se întoarcă singură după ce o vecină din sat o atenționează că Dumitru și-ar putea găsi cu ușurință pe altcineva. E nevoită să îl accepte pe Ion fără să fi primit pământul pe care-l ceruse.
Naratoarea este o domnișoară venită în vizită de la oraș pentru perioada secerișului, care urmărește lumea satului cu o curiozitate binevoitoare și transcrie scurte scene din viața familiei care o găzduiește și a altora din sat. Privirea ei este sociologică, în direcția sociologiei interbelice a satului românesc, civilizațional-paternalistă (dar nu lipsită, ocazional, de auto-reflecție), ca în descrierea satului din prima parte a romanului, pe care naratoarea îl aseamănă unui „trib african”, reflectând la cum „e o minunată asemănare între sufletul țăranilor și așezarea satului: aceeași înfățișare – de sălbăticie, primitivitate și liniște, curățenie sufletească –, și ca să-i înțelegi trebuie să pătrunzi în viața lor” (52).
Deși a apărut la doar câțiva ani după Ion, Voica nu este nici o replică, nici o continuare a proiectului național și de clasă conceput de Rebreanu, pe care îl analizează Costi Rogozanu în Naratorul cel rău. Rogozanu ne oferă instrumentele esențiale unei „naratologii de clasă”, unei critici literare „sociologizante” pe un filon analitic marxist abandonat începând cu anii ’60 în favoarea criticii “estetizante” care rămâne până în prezent dominantă. Continuând cu aceste instrumente ale criticii materialiste, Voica trebuie înțeles, ca și Ion, și din punctul de vedere al poziției de clasă – iar în acest caz, de gen – a naratoarei. În Voica, problematica satului românesc este restructurată punând în centru perspectiva femeii asupra muncii, proprietății și maternității, legitimată de instrumentele cercetării sociologice—observare atentă, situată (de pe poziții ideologice clare—în acest caz, o ierarhie civilizațională și de clasă între sat și oraș care este reprodusă și chestionată de diferite voci din roman), „participare directă”, relatare căutat „obiectivă”. Pe cât de importantă este povestea Voicăi pentru a înțelege relațiile de producție și reproducție în satul românesc de după război, pe atât de important este faptul că naratoarea este o femeie tânără, din clasa de mijloc / intelectuală de la oraș, care are acces prin virtutea poziției sale (Dumitru / Iordache în realitate/ fusese argatul tatălui său în război, iar Voica se refugiase pentru scurt timp la oraș) și a faptului că este femeie la cele mai intime aspecte ale lumii satului. Femeile și fetele îi vorbesc deschis despre naștere și avort, boală, violență domestică. Bărbații îi răspund la întrebări la care altfel nu ar răspunde din deferență pentru poziția ei socială. Prima parte din Voica este o reprezentare complexă a felului în care relațiile de clasă, de gen și etnice se întretaie în producerea și reproducerea inegalităților pe care se bazează economia satului.
Calculul Voicăi la plecarea de acasă este unul economic: retrăgându-și munca la câmp în perioada secerișului, munca în gospodărie (gătit, curățenie, îngrijirea copilului) și munca emoțională (de a-i „ține de urât” lui Dumitru), Voica încearcă să obțină o parte din pământul pe care oricum tot ea îl lucrează drept garanție că nu va rămâne pe drumuri după moartea soțului. Voica știe că după lege totul ar rămâne copilului lui Dumitru și că el ar putea alege să o dea afară din casă. La rândul lui, Dumitru calculează că având independență financiară față de el și cum Ion nu este copilul Voicăi, ea nu s-ar mai îngriji de el, l-ar bate și ar putea pleca oricând de acasă. Ascultându-l, domnișoara conchide că „avea și el dreptate” (24). De pe poziția clasei sale, o miră cum „în atâta bogăție și liniște, suflete chinuite pentru o bucată de pământ ori o sumă ridicolă de bani – bani pe care îi cheltuiește un altul într-o clipă, cu nepăsare și nefolos” (22). Odată stabilită premisa romanului, urmează o descriere atentă a felului în care planul Voicăi eșuează, pentru că determinarea relațiilor economice și de clasă angrenate în conflictul dintre cei doi este cu mult mai puternică decât rezistența și solidaritatea de pe poziții de gen.
În ierarhia care se construiește treptat, poziția cea mai de jos este în mod clar a mamei lui Ion, femeie romă, servitoare, despre care aflăm doar din spusele altora și în termeni profund rasiști. Asupra ei, nu a lui Dumitru, își varsă ura și Voica (17). Rasismul este unul structural, după cum o arată și organizarea satului, cu zona de la periferie, deseori inundată, locuită de persoanele rome, de săraci și de cerșetori. De asemenea, rasismul e reprodus indiferent de clasă, fie vocal, ca în cazul Voicăi, fie tacit, ca în cazul domnișoarei, fie naratologic. Domnișoara nu reacționează în niciun fel la invectivele Voicăi, deși nu se oprește de la a trasa limite ale bunăcuviinței și moralității cu alte ocazii, atunci când e vorba de violență la adresa copiilor sau a animalelor. Ceva mai târziu, când Voica schilodește un cățel din ură pentru cumnata sa, domnișoara plânge „cu hohote, scârbită peste măsură, zdruncinată până în adâncul firii” (99). Iar când Voica îl bate pe Ion, domnișoara reacționează inclusiv cu o amenințare: “Să știi că mi-e rușine de ce-ai făcut și n-am să mai stau la voi. Te miră că te bate Dumitru…” (126). Naratologic, însă, atunci când doi romi sunt tocmiți să repare niște tigăi, iar unul dintre ei este observat mai îndeaproape, descrierea e dintr-un registru aproape de animalic: el doarme lângă gard, pe pământ, „ca o potaie” (43), cască „cu un hăhăit de câine flămând” (43). Tonul căutat obiectiv care în alte părți ale romanului descoperă viața necunoscută a femeilor și copiilor din sat aici consolidează perspectiva rasistă care structurează relațiile din sat la nivelul cel mai de bază.
Economic, așa cum recunoaște Dumitru, după război „cei care au mai avut ceva s-au mai îmbogățit, cei săraci au devenit și mai săraci” (37). Cum unul din frații lui depinde de Dumitru pentru munca cu ziua, cumnata Voicăi, Floarea, vine să-i facă mâncare și curățenie lui Dumitru în absența ei. Voica e scandalizată—când soțul Floarei o trimisese de acasă însărcinată, Voica nu îi dăduse mâncare și îl lăsase neîngrijit, până a trebuit să o ia pe Floarea înapoi. Când o găsește în gospodăria ei ajutându-l pe Dumitru și sabotându-i planul, o dă afară în bătaie. Între timp, de Ion se îngrijește o fetiță orfană de nouă ani, pe care Dumitru o ia slugă, și servitoarea domnișoarei de la oraș, Maria. Deși țărancă și ea, faptul că locuiește la oraș îi conferă un statut mai ridicat față de țăranii de la sat. În fine, planul Voicăi este periclitat de posibilitatea reală ca Dumitru să își aducă o altă soție. Chiar și după ce le bate pe Voica, pe mama și pe sora ei, Voica hotărăște să se întoarcă acasă, după spusele vecinei, împotriva sfatului mamei: „Ba mă duc, maică. Pământ, pământ, da Dumitru mi-e drag și nu-l dau alteia…” Dacă nu este susținut de femeile din preajma sa, planul Voicăi eșuează pentru că determinările economice fac acest tip de solidaritate imposibilă. Fără garanția biologică a unui copil, fără pământ și fără posibilitatea de a submina ierarhia economică și socială a satului pe baza solidarității dintre femei (divizate după linii etnice și economice), Voica rămâne „slugă” la Dumitru, care continuă să o bată de câte ori îi cere pământ. La plecare, domnișoara o observă pe Voica îngrijindu-l pe Ion şi simte „cât e de puternic, dureros în suflet gândul că ea niciodată nu va avea unul al ei… sângele ei, viața ei…” (134). Deși dragul Voicăi pentru Dumitru și regretul de a nu avea copii apar ca determinări dintr-un alt registru decât cel economic, ele nu există independent de condițiile materiale ale existenței Voicăi—gospodăria pe care a construit-o, inclusiv salvând-o bucată cu bucată în timpul războiului, trecând linia frontului, nu îi aparține decât în cadrul căsătoriei ori ca părinte biologic după moartea soțului.
Prima parte a romanului nu este doar o analiză a satului ci și o celebrare, prin mijloace naratologice, a poziției sociale a femeii din clasa de mijloc intelectuală de la oraș. Privirea și vocea domnișoarei conduc narațiunea cu încredere și detașare. Experiența ei este una de cunoaștere, fără mari mize personale. Într-adevăr, domnișoara notează cum țăranii încearcă să obțină ceva mai mulți bani de pe urma ei, sau cum învățătorul satului sau soția doctorului o privesc cu invidie, dar altfel poziția ei nu este în niciun moment pusă în pericol. Poate alege să plece oricând, dar nu o face dintr-un simț superior, paternalist al responsabilității: „Știam acum că n-oi pleca de lângă ei până nu se vor liniști lucrurile, cum nu pleci de lângă un bolnav pe care ai început să-l îngrijești, până nu-l vezi pe calea însănătoșirii” (54). În timp ce Voicăi i se spune atât de des să tacă—de către Dumitru și chiar de domnișoară—domnișoara pune întrebări, vorbește și scrie nestingherită. De aici și diferența dintre ediția din anii 20 a romanului și cele două noi sfârșituri, din 1959 și 1966.
Voica a fost reeditat, împreună cu alte câteva nuvele, în 1957, fiind recenzat pozitiv. Stahl nu mai publicase din 1947, iar următorul ei volum va apărea doar în 1965—o perioadă în care a fost marginalizată, a trăit în umbra partenerului ei, Petru Dumitriu, iar după plecarea lui în străinătate a petrecut un an în închisoare. În 1959, Stahl a publicat un epilog al romanului în Viața românească. Naratoarea revine în apropierea satului Voicăi după 35 de ani și află de la unul din vecinii ei că Voica murise „de inimă rea, certată cu toţi ai casei, certată cu tot satul. N-a vrut să înţeleagă şi pace. Ea credea că poate să întoarcă roata lumii după placul ei, şi cînd a văzut că nu poate, s-a supărat… pe sat, pe ţară, pe comunişti, pe neam, pe viaţă… şi a murit. Că mult a mai iubit ea banii și pămîntul! Pentru avere şi pământ a trăit, pentru avere şi pământ a murit” (19). Restul poveștii Voicăi urmează același fir: Voica continuă să își dorească pământ și avere, însurându-l pe Ion cu Axenia, o fată prea tânără pentru a se mărita, dar luată ca ajutor în casă înainte ca Ion să plece la război; în timpul războiului câștigă de pe urma orășenilor care se refugiază la sat, iar apoi câștigă și mai mult în perioada secetei de după cel de-al doilea război mondial vânzându-le mâncare, ca să piardă apoi, la stabilizarea monetară din 1947, aproape toți banii strânși; iar la întoarcerea lui Ion de pe frontul sovietic, care îi promisese pământ dar devenit între timp comunist încearcă să o convingă să intre în cooperativă, Voica se împotrivește și moare. Ion, își convinge soția să intre în cooperativă, spunându-i, printre altele, să tacă—”Să taci, fa, îi strigă Ion cu năduf. Să taci sau tot n-ai înţeles? […] M-am săturat de ce e „al meu“ şi ce e „al tău“ şi de duşmănie. Mîine în zori mergem şi dăm pămîntul tot cit e „al nostru” la colectiv, auzi tu, fa?” (46). Dar nu reușește să o convingă pe Voica. Întristată, domnișoara reflectează totuși, pe un ton evident diferit de cel din prima parte a romanului: “Da, Voica a murit, dar viaţa trăieşte. Voica e în pământ, dar pe pământ, pământul tuturor, viaţa îşi face drumul ei, drum nestăvilit!” (48). Ultimele cuvinte ale epilogului îi aparțin săteanului care a povestit sfârșitul Voicăi și care o compară cu nebunul satului, înecat atunci când a încercat să oprească, strigând la ele, apele care se revărsau la inundații: “Eu zic că așa a vrut și Voica,” încheie, “să oprească timpurile în loc” (48).
Pentru ediția din 1966 a romanului, Stahl a extins acest epilog în două feluri. A inclus în prima parte a romanului o scenă inspirată de povestea nebunului: în timpul inundațiilor Voica merge pe câmp să salveze cât poate din recolte și când este aproape prinsă de ape se gândește că l-ar putea abandona pe Ion să moară înecat, fără să știe nimeni, dar îl salvează înduioșată de faptul că băiatul îi spune mamă. Pe baza epilogului, Stahl a scris o a doua parte a romanului și un al treilea sfârșit pentru Voica. Unde înainte murise de inimă rea, Voica supraviețuiește. Se trezește mirându-se că nu e moartă și totuși simte că Voica cea de dinainte, care trăia pentru avere, a murit. Îl ascultă pe Ion, își recunoaște frica de o nouă robie, îl confruntă cu faptul că ar putea să greșească. Ion îi explică după un moment de reflecție că și greșelile pot fi învățăminte și pot fi îndreptate, iar cât mai trăiește Voica îl urmează “ca o umbră”. Așa cum o descrie încă de la început povestitorul, Voica cea din această a treia versiune a romanului nu mai este victima avariției fără perspectivă din epilog, ci „a fost puterea casei. O cunoștea tot satul cât era de harnică și pricepută. Știa de toate și la ea venea omul adus de orice nevoie. Voica trăgea pe ăl bolnav, moșea lăuzele și vitele, punea mâna și piciorul la loc din scrânteală, știa ce buruiană să fiarbă de te durea ceva sau voiai să lepezi plodul, și se zicea că și descântece făcea la nevoie” (22).
Cele două versiuni ale romanului din 1959 și 1966 au fost considerate în termeni de „literatură propagandistică-proletcultistă”[1], ori, mai eufemistic, ca „suferind […] unele modificări conjuncturale”[2]. Dincolo de neverosimilitatea și patetismul epilogului, de tonul sentențios și de răsturnările de caracter ale Voicăi—de la întruchiparea avariției la stâlpul familiei și satului—schimbarea cu adevărat remarcabilă este cea a naratoarei. Voica în versiunile din 1959 și 1966 poate fi văzută ca un eșec „estetic” al autoarei în încercarea ei de a își restabili poziția economică și simbolică în câmpul literar, de a-și asigura subzistența și șansa de a fi publicată, însă este întâi de toate povestea înfrângerii naratoarei burgheze în prima parte a regimului comunist. Observațiile domnișoarei în prima versiune a romanului sunt rezultatul preocupării atente pentru condițiile materiale ale femeii în satul românesc postbelic, așa cum se întretăiau cu relațiile de subordonare din cadrul familiei. De pe o poziție de clasă în mod evident privilegiată și dintr-o perspectivă exotizant-paternalistă, naratoarea produce o critică genizată a economiei rurale cu mult mai complexă decât idealismul economic al povestitorului și al lui Ion din cea de a doua parte a romanului. Ca Voica și Axenia înaintea ei, naratoarea este redusă la tăcere în favoarea unor voci de clasă adecvate momentului publicării și mai ales unor voci de bărbat. Faptul că Stahl nu știe sau nu vrea să le scrie mai bine nu ține atât de valoarea estetică a romanului, cât de poziția femeii naratoare după al doilea război mondial, a cărei istorie este parțial o reflecție a istoriei femeii scriitoare, în feluri care trebuie mai atent cercetate. Deodată cu povestea Voicăi, Stahl a negociat în romanul ei și distanța dintre aceste două istorii.
[1] Constanța-Valentina Mihăilă, Henriette Yvonne Stahl între mistică și modernitate (București: Editura Muzeului Literaturii Române, 2014).
[2] Bianca Burța-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate: Proza feminină interbelică (București: Cartea Românească, 2011), 166.
Scriitoare în socialism 