Ecaterina Lazăr, Aveam optsprezece ani (1971; 1974)

Aveam optsprezece ani (Bucureşti: Albatros, 1971; 1974) evocă activitatea în ilegalitate a comuniştilor din perioada interbelică şi din timpul celui de-al doilea război mondial, reconstituind povestea de viaţă a Ecaterinei Vereş (Tinca), condamnată la moarte la 18 ani pentru răspândirea de manifeste comuniste. Mama ei, o femeie foarte săracă, văduvă de pe urma primului război mondial, e nevoită să-şi lase cei trei băieţi mai mari la rude sau la orfelinat. Tinca e „copil natural” de după prima căsătorie şi creşte în casa noului soţ al mamei, un ţăran care trăieşte din cărăuşie la marginea unui oraş din Transilvania. La cincisprezece ani, muncită la câmp şi în gospodăria familiei, Tinca fuge de acasă de violenţa tatălui adoptiv. După mai multe încercări de a se descurca singură la oraş şi mai multe dezamăgiri la reîntoarcerea acasă, ajunge muncitoare în fabrică. Când un bărbat încearcă să o violeze, încearcă să se sinucidă dar este salvată de un grup de tineri comunişti aflaţi în „excursie”. După un timp, i se propune să se mute într-un oraş alăturat, unde e nevoie de o tovarăşă de încredere. Aici se angajează la fabrica de ţesături de sârmă şi în paralel primeşte o maşină de scris şi un şapirograf cu care multiplică manifeste comuniste. Se îndrăgosteşte de Iulian şi hotărăsc să fie tovarăşi de viaţă. Tinca primeşte sarcini în UTC şi în recrutarea de noi membri. Când îi oferă unui coleg de muncă un manifest, este ridicată de poliţie, interogată brutal la Siguranţă şi torturată. Nu recunoaşte decât că a primit manifestul de la un băiat în parc. Este judecată la Curtea Marţială pentru răspândire de maifeste comuniste, la proces recunoaşte totul în numele propriei conştiinţe şi este condamnată la moarte prin împuşcare. În închisoare realizează că e însărcinată şi execuţia este amânată până la naşterea copilului, apoi din nou până când este transferată la închisoarea de femei Mislea, de unde este eliberată în 1944 după amnistierea deţinuţilor politici antifascişti.

Considerat „roman-document”, Aveam optsprezece ani a apărut în preajma Tezelor din iulie 1971 pentru „îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”. Infame printre intelectuali, care le-au resimţit ca o limitare brutală a deschiderii culturale din  cea de-a  doua jumătate a anilor 60, pentru Ecaterina Lazăr ele au însemnat imboldul de „reactivare” şi reafirmarea publică a importanţei experienţei sale de viaţă. După publicare, a mers în întreprinderi, case de cultură şi cluburi de tineret şi a discutat cu cititorii săi. (Un contabil de 21 de ani, impresionat de faptul că Tinca şi Iulian nu puteau merge la film împreună, a recunoscut că romanul l-a maturizat.) I s-a propus şi ecranizarea poveştii. Iar câţiva ani mai târziu, cartea a fost transpusă într-o operă, „Dreptul la dragoste”.

Romanul trebuie deci înţeles într-un cadru mai larg al istoriei statutului militanţilor comunişti din interbelic după 1948.[1] Una din mantrele recurente ale cărţii—şi titlul celei de-a doua părţi—este „în numele lor”, al celor care nu au mai apucat să povestească. O altă mantră este rolul educativ pe care trebuie să îl joace romanul pentru tinerii care au crescut fără să fi cunoscut suferinţele părinţilor (inclusiv propria fiică, a cărei petrecere de 18 ani deschide romanul). Aceasta este în general şi cheia în care îşi prezintă Ecaterina Lazăr cartea, de exemplu într-un interviu din 1971:

Iniţial, cînd am început să-mi redactez memoriile, nu mi-a trecut prin gând că aş putea deveni scriitoare. De altfel, la un moment dat, am solicitat ajutorul unui om de condei exersat. Voiam să-i încredinţez manuscrisul, ca să dea el forma publicistică a cărţii. Cum, însă, propunerea mea nu l-a ispitit, m-am apucat singură de treabă. După ce am rescris romanul-document de şase ori, l-am încredinţat editurii „Albatros”. M-am simţit datoare să fac acest lucru, întrucît, pentru mine, hotărîtori au fost anii 1939–1942. Este perioada în care concepţia marxist-leninistă despre lume şi societate, etica şi morala comunistă au făcut din mine o luptătoare situată în avangarda clasei muncitoare. Activitatea ilegală din acei ani şi-a pus pecetea asupra întregii mele vieţi. […] Prea multe amintiri mă leagă de anii luptei ilegale, de tovarăşii mei de atunci, ca să le fi lăsat să se risipească în negura uitării. În acelaşi timp—e cazul s-o spun acum—scriind şi rescriind cartea, nu m-a părăsit niciodată gîndul că ea va fi folositoare şi generaţiei tinere, uteciştilor de astăzi.

Ce înseamnă însă un „roman-document”? Despre „calităţile literare” ale scriiturii critica vorbeşte cu indulgenţă. Tematic, cartea este recunoscută ca parte a unei literaturii destul de bogate despre cel de-al doilea război mondial, copleşitor masculină (una dintre foarte puţinele excepţii e Cella Serghi).[2] Iar când manuscrisul îşi face apariţia în roman, autoarea-naratoare însăşi se referă la el ca la un „material brut, stângaci, lipsit de valoare literară”. Esenţială este însă valoarea de documentare şi comemorativă („să nu uitaţi!”), ni se repetă întâi de către cititoarea manuscrisului din roman—pacienta paralizată în lagăr cu care autoarea împarte o cameră într-un staţiune balneară cândva în anii 60—şi apoi de cititorii mai mult sau mai puţin profesionişti care scriu despre ea. Dacă corpurile mutilate ale comuniştilor care au supravieţuit stau mărturie în prezentul scrierii romanului, romanul îndeplineşte „datoria” de a articula această mărturie în scris. Lazăr descrie torturile la care a fost supusă la interogatoriu, după arestare, despre care documentele care se păstrează—dosarul procesului de la Curtea Marţială, inclusiv declaraţiile către Siguranţă, corespondenţa cu Penitenciarul din Braşov şi închisoarea de la Mislea, fişa de ilegalistă şi dosarul de cadre—nu amintesc nimic.

Mai curând decât o relaţie compensatorie sau de simplă alăturare între forma literară şi realitatea trăită, romanul-document al Ecaterinei Lazăr poate fi înţeles ca o „autobiografie post-traumatică”[3], o strategie de „negociere cu adevărul” (2) care stabileşte o relaţie co-constitutivă între experienţă şi semnificaţie (65) sub numeroase presiuni dialectice ce ţin de memorie, situaţia dialogică, audienţa presupusă a mărturiei (31). Perspectiva dialectică are meritul de a îndruma sarcina cititorului / istoricului dincolo de simpla confruntare dintre „realitate” şi „reprezentare”, „adevăr” şi „ficţiune”, „istorie” şi „literatură”. Momentele de tensiune dintre sursele diferite pe care le avem despre viaţa Ecaterinei Lazăr—produse fie de sistemul juridic din perioada războiului, fie de PCR după 1948, fie de Ecaterina Lazăr în 1971 şi 1974 (cele două ediţii ale romanului diferă uşor) şi 1981 (co-autoare a libretului operei)—sunt ele însele surse pentru înţelegerea felului în care se articulează o autobiografie post-traumatică în perioada comunistă: a presiunilor legate de a mărturisi şi a formelor social acceptabile de mărturie.

Cele mai importante astfel de momente sunt strâns legate de corpul Tincăi: de comportamentul ei la „cădere” şi de paternitatea copilului care o salvează de la execuţie. În roman, deşi bătută crunt şi apoi torturată, Tinca nu recunoaşte decât faptul că a primit manifestul găsit în casa ei de la „un băiat în parc”; la proces recunoaşte cu demnitate faptul că a făcut parte din mişcarea comunistă şi a militat împotriva războiului. În schimb, în declaraţia păstrată în dosarul procesului, Ecaterina Vereş reconstituie în linii mari parcursul său în mişcarea comunistă (mutarea de la Sibiu la Braşov la îndemnul unui tovarăş, faptul că avea diferite întâlniri cu legături în Braşov, de la care primea manifestele), însă oferă nume şi descrieri generice. „Din neştiinţă am recunoscut la interogatorii unele fapte din activitatea mea—fără să recunosc sau să divulg pe cineva” mărturiseşte despre comportamentul ei în fişa de evidenţă a ilegaliştilor din 1951. Iar fişa de cadre din 1956 consemnează că la cercetări „a dat nume şi semnalmente fictive despre acei cu care avea legătură, astfel că nu a căzut nimeni de pe urma ei”. Tot de aici aflăm că soţul ei, membru de partid în ilegalitate, nu a fost primit în partid în 1946 pentru că „s-a purtat prost la cădere”.

Împreună, sursele ilustrează importanţa momentului căderii—considerat un test de rezilienţă şi de demnitate, cu consecinţe importante pentru orice viitor membru de partid. Măsura în care el reprezintă şi un moment traumatic e revelată nu atât prin documente, cât prin organizarea mărturiei despre tortură. „Aţi văzut vreun nebun râzând cu obrazul schimonosit?” întreabă naratoarea. „Aceşti bolnavi uneori pot, alteori nu să explice prin ce şoc au trecut ca să ajungă unde sunt.” Naratoarea este dintre cei care pot. În măsura în care mărturiile post-traumatice corespund felului în care sunt procesate amintirile, fie episodic (cuprinzând detaliile unei întâmplări specifice), fie semantic (detalii sau cunoştinţe individuale desprinse de contextul lor), ele pot lua forma „naraţiunilor încărcate emoţional dar fragmentate, ale percepţiei senzoriale lipsite de context pe de o parte şi pe de altă parte a naraţiunilor cronologice, detaliate, livrate pe un ton plat, distanţat emoţional ” (Jensen 2019: 37). Descrierea torturii în roman este mai apropiată de cea de-a doua strategie; include detalii despre instrumentele medicale folosite pentru tortură şi halatul alb al ofiţerului, „urletul animalic” şi „hohotul dement” ale Tincăi, un bec cu lumină orbitoare, despre cum e dezbrăcată pentru a i se turna sare peste răni—dar este o naraţiune aproape complet lipsită de emoţie.

Despre sex nu se vorbeşte niciodată direct, dar consecinţele sunt mereu devastatoare. Mama Tincăi este dată afară din casă de soacră cu un copil de doar câteva săptămâni pentru că a încercat „să-şi refacă viaţa” la şase ani după moartea soţului pe front. Când Tinca este atacată în somn, îi trece prin minte „un gând îngrozitor”. După ce scapă, e chinuită de coşmaruri şi încearcă să se sinucidă: „Se făcea că o arătare, jumătate om, jumătate fiară, de care abia scăpasem, se apropia cu ochii sticloşi. Venea cu ghearele lungi, gata să mă sfâşie. Încercam să fug, picioarele îmi erau ca de plumb, mă zbăteam îngrozitor…” Prin comparaţie, în preajma tovarăşilor din mişcarea comunistă se simte în siguranţă. Când Iulian îi propune să „îşi unească vieţile” deşi nu vor putea face acte legale, îi dă timp să se gândească cu atenţie şi îi spune: „Să ştii că de vei răspunde da sau nu, aşa va fi. Nu-ţi voi călca vrerea şi îţi voi purta aceeaşi prietenie ca şi până acum.” Iar când e întrebată de ofiţerii de la Siguranţă, în închisoare, cine e tatăl copilului, din teamă pentru Iulian, Tinca răspunde „Nu ştiu”:

Deşi le mărturiseşte tovarăşilor din închisoare că e o minciună, vestea ajunge la Iulian şi presupusa lui reacţie la ea: „A spus că era fericit cu dumneata, însă că nu se aştepta să-i terfeleşti numele, cedând unuia de la poliţie, că după cele întâmplate nu mai vrea să ştie de dumneata”. Tinca e chinuită de consecinţele minciunii dar şi de nedreptatea cu care este, din nou, judecată:

Nu puteam să îndur gândul că copilul meu va creşte orfan, complet orfan, cine ştie unde şi cum, stigmatizat si hulit din cauza mea. Eu însămi făcusem să planeze asupra lui incertitudinea, posibilitatea unei paternităţi dubioase, ruşinoase. Şi acum n-aveam putinţă de a dovedi adevărul. Iar cel pentru care minţisem, cei pentru care minţisem, mă judecau la fel cum m-ar fi judecat dacă aş fi comis o trădare.

În apropierea execuţiei Iulian îi promite mamei Tincăi că va lua copilul în grija lui, dar după încheierea războiului Tinca aşteaptă în zadar veşti de la el. „Nu-i cunoşteam adevăratul nume şi nu reuşeam să aflu ce s-a întâmplat cu el”, se încheie ediţia din 1971 a romanului. „După unele presupuneri a căzut şi a fost exterminat la Râbniţa, după altele s-a dus la partizani, unde a pierit, în fine, putea fi pe front”. În ediţia din 1974, în schimb, Tinca află spre sfârşitul anului 1944 de la un tovarăş care a stat la închisoare cu el că Iulian fusese arestat în 1943, condamnat la închisoare pe viaţă şi transferat la Râbniţa: „Am înţeles tot. La Râbniţa, armata germană în retragere a măcelărit toţi deţinuţii…”

În documentele din dosarul de judecată al Ecaterinei Vereş violul este menţionat doar o singură dată—în cererea de graţiere către rege pe care o semnează din închisoare după naşterea copilului: „Am fost arestată în toamna anului 1941 [sic; Ecaterina Vereş a fost arestată în aprilie 1942]. La poliţie în timpul cercetărilor, profitând de situaţia mea unul din funcţionari, pe care nu ştiu cum îl cheamă, m-a lăsat însărcinată.” Cererea a fost respinsă fără a fi măcar înaintată regelui.

În dosarul de cadre din 1956, care este cel mai probabil o sinteză a diferitelor autobiografii ale Ecaterinei Lazăr şi mărturii ale tovarăşilor care au lucrat cu ea, episodul este relatat astfel: „Fiind întrebată de administraţia închisorii cine e tatăl copilului, pentru a nu fi arestat cetăţeanul cu care trăise a declarat că în timp ce era arestată a fost violată de un poliţist. În acest sens după ce s-a născut copilul administraţia închisorii a făcut cererea de graţiere pe care ea a iscălit-o”. „Cetăţeanul cu care trăise” nu este identificat ca membru în mişcarea comunistă.

Din roman, aflăm că la un an şi opt luni băiatul Tincăi „era slăbuţ, rahitic, cu picioarele strâmbe”, în timp ce sănătatea Tincăi era zdruncinată—pasaj care lipseşte din ediţia din 1974, cu un sfârşit vizibil mai optimist şi mai sigur. O naraţiune mai bună, sugerează noua ediţie, e o naraţiune fără treburi nerezolvate, fără umbra lungă a consecinţelor, fără dubii în legătură cu ce s-a întâmplat. O experienţă de viaţă în care „nu ştiu” este o poziţie de putere, într-o haină narativă care caută să rezolve orice îndoială. Tensiunea ilustrează presiunile asupra mărturiilor autobiografice post-traumatice în perioada de după cel de-al doilea război mondial, cu atât mai mult cu cât sunt mărturiile unei femei care trebuie să dea seama nu doar de comportare sa politică, cât şi de corpul ei.

---

[1] Două proiecte prosopografice despre membrii şi simpatizanţii partidului comunist din perioada interbelică, coordinate de Cristina Diac şi Adrian Cioroianu, au creat baze de date şi analize esenţiale pentru înţelegerea ilegaliştilor. Îi mulţumesc Cristinei Diac pentru ajutorul legat de cercetarea despre Ecaterina Lazăr în arhive.

[2] Valentin Taşcu, „Romanul românesc şi al doilea război mondial”, Steaua (1984): 16–17, 36.

[3] Meg Jensen, The Art and Science of Trauma and the Autobiographical: Negotiated Truths (London: Palgrave, 2019), 2. Restul paginilor ciatate sunt menţionate în text.