Trei generaţii, piesa scrisă de Lucia Demetrius în 1956, este mult mai interesantă decât lasă să se înţeleagă cronicile teatrale în general pozitive care i-au fost dedicate la premiera din acelaşi an de pe scena Teatrului Municipal din Bucureşti, de-a lungul anilor 60, când a fost jucată în diferite locuri în ţară, în 1974, când a fost repusă în scenă la Bulandra, în anii 80 când a fost adaptată pentru televiziune şi în sfârşit, în 2015, când a reintrat în repertoriu, la Teatrul Odeon, unde am văzut-o şi eu.
În presa timpului, Demetrius însăşi e rezervată în legătură cu Trei generaţii, în ciuda popularităţii de care s-a bucurat. Adesea onestă despre nesiguranţa ei ca scriitoare, „trecătoarele crize de neîncredere în mine care mă cutreieră,” le numeşte în 1956, e întrebată în 1983, printre altele, despre critica „aspră” a lui George Călinescu la scrierile ei din tinereţe şi răspunde „Ce opinie pot avea eu? Scriitorul se îndoieşte veşnic de sine.”
Pentru cititorul de azi, Trei generaţii ar putea fi însă o lecţie importantă de materialism istoric—despre rolul familiei burgheze şi poziţia femeii în capitalism şi comunism; căci pentru spectatorul de azi este o lecţie despre râsul „îngăduitor” în capitalismul post-comunist—la adresa patriarhatului, a „fetelor bătrâne”, a bărbatului „slab de înger”, a comunismului, la grămadă.
Fiecare dintre cele trei acte ale piesei culminează cu momentul de cotitură în viaţa unei tinere femei: în 1896, Ruxandra este căsătorită de tatăl ei, judecătorul Ioniţă, cu moşierul Chiril Dumbrăveanu, după ce Ioniţă pierde casa familiei la cărţi; în 1925, la rândul său, Chiril decide să o căsătorească pe fiica lor, Eliza, cu avocatul Alexandru Irimescu, pentru a-şi salva moşia ipotecată după o serie de speculaţii nereuşite; iar în 1950 Alexandru încearcă să o căsătorească pe Veronica cu vecinul Ştefan pentru a păstra în familie câteva pogoane de pământ pe care i le înstrăinase înainte de naţionalizare ştiind că sunt pe un zăcământ de petrol.
Fiecare dintre cele trei femei este îndrăgostită de altcineva, are alte aspiraţii decât căsătoria aranjată şi fiecare duce o viaţă foarte diferită ca urmare a deciziei taţilor. Ruxandra este îndrăgostită de fostul ei profesor de pian, susţinut cu o bursă modestă să îşi continuie educaţia la Paris, care îi propune o căsătorie la fel de modestă dar şi, în timp, perspectiva unei vieţi de călătorii şi concerte împreună. După căsătoria cu Chiril, Ruxandra duce o viaţă pe care şi-o doreşte cât mai „onestă,” „curată,” de care „să nu îi fie ruşine.” Eliza vrea să meargă la facultate şi este îndrăgostită de un student la medicină care doreşte să îşi deschidă un cabinet în Bucureşti. Atunci când află despre ipoteca de pe moşie şi dă înapoi, Eliza hotărăşte să se mărite cu Alexandru, să fie „foarte fericită”, să „trăiască în belşug” şi să îşi „bată joc” de ea însăşi şi de viitorul soţ, ceea ce şi face până la instaurarea comunismului, care o găseşte cinică şi uşor ruşinată de trecutul ei „scârbos”, despre care se confesează mamei. Veronica lucrează în fabrică şi este îndrăgostită de un coleg cu care studiază pentru şcoala tehnică serală. Cei doi decid să se căsătorească după absolvire, însă el o încurajează să plece cât mai curând de acasă, dintre oameni care nu i se aseamănă şi care o „trag înapoi”, ceea ce Eliza şi face revoltată de planurile tatălui.
Remarcabil în Trei generaţii este felul în care consideraţiile materiale, contextul economic al vremii şi obiceiurile socio-culturale legate de familie, rolurile femeii şi bărbatului, muncă, educaţie se întretaie. Piesa este o demonstraţie de materialism istoric din care nu poate lipsi niciunul din aceste elemente. Toate personajele, inclusiv femeile, sunt preocupate de bani, zestre, proprietate, salariu, ca şi de forme de capital simbolic—puritate, tinereţe, frumuseţe. Pentru Sultana, mama Ruxandrei, casa înseamnă zestrea cu care a intrat în căsătorie şi viitorul fiicei sale. „O să te deprinzi, mamă,” îi spune Ruxandrei, „Toate ne deprindem. Ei ne mărită şi noi ne deprindem.” Dezgustată de speculaţiile lui Chiril dar cea mai bine îmbrăcată femeie din oraş (poate cu excepţia amantei, sugerează fratele ei, Iliuţă), Ruxandra este constrânsă de Chiril să ceară bani împrumut în numele lui de la un bărbat care îi face avansuri, chiar şi după ce Ruxandra îl confruntă cu această realitate nespusă şi refuză să meargă. „Tu ai să te porţi cu deminitate, fireşte”, îi spune înainte de plecare, şi apoi o admonestează, când se întoarce fără succes şi umilită, că nu s-a purtat ca o femeie, care „în asemenea împrejurări ştie să plângă, să înduioşeze, să leşine!” Eliza îşi lasă fiica în grija mamei pentru a trăi o viată de lux şi aventuri, printre „oameni care voiau să câştige ca să petreacă, şi petreceau împreună ca să câştige unii de la alţii,” în timp ce soţul „n-a vrut să bănuiască”, căci “câteodată avea avantaje mari, foarte mari.” Iar Veronica, singura care câştigă un salariu, îşi susţine întreaga familie, „o moştenire grea” de care nici nu îşi poate imagina că s-ar putea elibera până când nu o convinge tovarăşul ei. La plecare, îi promite bunicii că se va întoarce după ea, singura despre care hotărăşte că poate fi, cândva, salvată. Bazele materiale ale familiei şi ale relaţiilor dintre femei şi bărbaţi, bătrâni şi tineri sunt făcute vizibile şi articulate de toată lumea.
În ciuda acestui lucru, în răspărul propriului ei text, în 1956 Demetrius descria deja „Trei generaţii” ca o piesă despre posibilităţile femeilor (din familii burgheze) de auto-realizare spiritual-emoţional-morală:
Ştiu bunăoară că pe măsură ce scriam îmi apărea mai mult, mai puternic dorinţa bunicilor şi chiar a mamelor noastre de a se realiza în viaţa lor de individ uman, şi mai palid, pe al doilea plan, aceea de a se realiza pe plan social, într-o carieră, într-o meserie. Că pe măsură ce eroinele mele evoluau, ele se luptau mai mult pentru libertatea de a iubi, de a se mărita după dorinţa inimii lor, de a li se îngădui să gîndească cinstit, să trăiască curat, decât să devină altceva, schimbându-şi total linia de viaţă. În ele există, fireşte, şi aspiraţii şi veleităţi şi dorinţa de a munci, de a se cultiva, de a profesa, dar această dorinţă cedează pasul nevoii năvalnice de a fi privite ca oameni care hotărăsc şi aleg în privinţa vieţii lor sentimentale, care le era mai aproape, mai la îndemînă, mai dureros actuală şi mai posibilă. (1956)
La începutul anilor 80, argumentul istoric al piesei este subsumat mai departe ideii de ereditate:
M-a urmărit ideea eredităţii, a moştenirii unor trăsături de la o generaţie la alta, trăsături care se modifică sau se lasă influenţate de epoca în care generaţia respectivă trăieşte. în Trei generaţii este vorba despre viaţa femeii de la 1838 pină aproape de 1950 şi de posibilităţile care i se dau de a fi ea însăşi, de a da la iveală personalitatea, inteligenţa ei. (1983)
Îngăduinţa autoarei faţă de personajele feminine nu a trecut neobservată de criticii mai atenţi ideologic din epocă, şi nici capacitatea deciziilor regizorale şi a jocului actorilor de a minimiza efectul criticii de clasă. Caracterul de „marfă” al femeii este menţionat ocazional, mai ales în anii 50, iar în anii 70 critica de clasă e în continuare apreciată, deşi e considerată deja „lipsită de subtilitate” şi „schematică”. Demetrius a scris un text care ilustrează felul în care familia burgheză stă la baza capitalismului şi este apoi reprodusă, cu pretenţii de moralitate, în comunism. Dar scris în 1956 şi nu cu câţiva ani mai devreme, el nu a fost citit de fapt niciodată aşa. Trei generaţii marchează în acelaşi timp, probabil neintenţionat, momentul când un climat ideologic radical devenea deja un artefact.
Două personaje urmărite de-a lungul celor trei generaţii ilustrează, în paralel, eşecul parcusului tipic al burgheziei. Iliuţă, fratele Ruxandrei, eşuează ca ofiţer de cavalerie înainte de primul război mondial; ca administrator de moşie în anii 20, când ruinează familia Macri şi îşi împovărează propria familie; şi ca soţ, necăsătorindu-se niciodată deşi profită de pe urma unei posibile căsătorii. Domişoara Macri cea mică, pe de altă parte, speră ingenuu de-a lungul deceniilor la căsătoria surorii mai mari, la a fi răpită, sau la o altă ieşire din familia în care este prinsă de un tată tiranic care refuză să îşi lase averea fiicelor cât este în viaţă şi de o soră bolnavă (şi, spune Iliuţă, „urâtă”), deci fără mari şanse la căsătorie.
În noua reprezentaţie de la Teatrul Odeon, cele două personaje sunt sursa cea mai sigură de ilaritate. Ca bătrân ramolit care spune orice gândeşte, Iliuţă e şi sursa glumiţelor la adresa regimului comunist care piperează cel de-al treilea act, alături de servitoarea devenită acum vecină în casa naţionalizată, ascultând şi pândind gata să îl denunţe pe Alexandru, care aşteaptă schimbarea regimului de pe o zi pe alta. În această nouă interpretare, calculele financiare sunt reduse la minimum, pentru a face loc patetismului poveştilor de dragoste, într-atât încât actriţa care o joacă pe Ruxandra a uitat replica prin care le dezvăluie tinerilor situaţia moşiei ipotecate, grăbindu-se în schimb să le aranjeze fuga romantică pe care şi-ar fi dorit-o pentru ea cu câteva decenii mai înainte.
Spectatorii din ziua de azi râd cu fiecare ocazie când taţii îşi subminează ficele: când Ruxandra îi spune lui Ioniţă că nu îl iubeşte pe Chiril şi Ioniţă răspunde „Ai să-l iubeşti după cununie. Numai dezmăţatele iubesc înainte” sau când tot el o întreabă „Pe mine m-ai întrebat când te-ai hotărât să-l iubeşti?” Râd de domnişoara Macri cea tânără, de departe cea mai tristă dintre personajele feminine, dar care nu poate să citească un ziar fără să adoarmă şi e mereu îmbrăcată în roz. Râd de poezia lui Iliuţă „Ana, Luca şi cu Dej, bagă spaima în burgheji”—şi Iliuţă o spune de mai multe ori. Râd când ceilalţi sugerează că Iliuţă e cam “slab de duh”. Dacă regizorul ar fi păstrat slujba Veronicăi în fabrică în loc să o facă violonistă, ar fi râs, probabil, şi de şcoala tehnică serală. Trei generaţii nu mai funcţionează nici ca lecţie de materialism istoric care să educe un public despre rolul familiei burgheze în capitalism şi consecinţele ei pentru femei; nici ca posibilă critică subversivă la continuitatea instituţiei familiei în comunism, presupus salvată de moralitate de la calculele economice care au continuat de fapt să se bazeze pe munca distribuită inegal, inegal răsplătită sau nerecunoscută a femeilor.
Cât despre cariera fabuloasă a moralităţii comparat cu cea a criticiii de clasă şi în comunism şi în perioada post-comunistă şi despre rolului ei în conservarea inegalităţilor de gen şi a discriminării sexuale în zilele noastre, acestea fac posibilă reluarea unei piese din 1956 în 2024 în aplauzele şi râsetele îngăduitoare ale tuturor.
Scriitoare în socialism 