Victoria Ionescu, Vecini de baracă (1965)

Vecini de baracă (Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1965; redactor Dumitru Matei), este scris sub forma jurnalului unei tinere ziariste pe parcursul primului an de construcţie la barajul unei mari hidrocentrale. Cartea a apărut la zeci ani după ce Victoria Ionescu, Tita Chiper şi Horia Toma, trei tineri absolvenţi ai Şcolii de Literatură din Bucureşti, au hotărât să se mute la Bicaz şi să înceapă un ziar de şantier. Constructorul hidrocentralei a apărut săptămânal până la încheierea lucrărilor la hidrocentrala V. I. Lenin, în 1960, când Ionescu şi Chiper au revenit în Bucureşti, iar Toma, rămas fără post în presă, s-a sinucis.

Din Vecini de baracă aflăm despre viaţa de zi cu zi a muncitorilor de pe şantierele comuniste, familiile şi sărbătorile lor, despre fruntaşii muncii, depăşirea planului, productivitate, dar şi rutină, eşecuri şi epuizare. Ana ajunge pe şantier cu puţin înainte de terminarea tunelului de aducţiune, o perioadă de competiţie dintre minerii de la Tunel-Intrare şi Tunel-Ieşire şi de recorduri depăşite de pe o zi pe alta. Însă cea mai mare parte a jurnalului documentează betonarea blocului 4, primul bloc din baraj, cu probleme de aprovizionare cu materii prime şi de organizare a muncii, cu întreruperi, frustrări, utilaje defecte, tertipuri pentru asigurarea resurselor şi motivarea muncitorilor, demisia inginerului de la baraj şi, în fine, după o perioadă de relativă stabilitate, aşteptarea încordată a dublării planului.

Momentele cheie ale romanului sunt documentate în Constructorul hidrocentralei, pe care l-am citit în paralel – Victoria Ionescu include şî în roman două articole publicate în ziar – însă Vecini de baracă sintetizează întâmplări dintr-o perioada mai lungă pentru a construi un arc narativ greu de urmărit din articolele de ziar despre baraj. Rezultatul este un roman care deconstruieşte imaginea eroismului în muncă cu care asociem discursul anilor ’50 şi o reconstruieşte din rolurile individualizate ale muncitorilor, inginerilor, planificatorilor, etc. Unul dintre momentele cheie în acest proces, de altfel, este o demisie, când inginerul-şef al barajului recunoaşte: “funcţia […] mă depăşeşte ca om şi constructor”. Vecini de baracă reuşeşte să reproducă o dinamică a raportării la muncă şi familiară („Era obosit – adică se afla într-un impas. Dar oboseala şi impasul n-ar fi ţinut cât lumea” – comentează Ana, neînţelegând gestul) şi neobişnuită (după luni de frustrare, muncitorii îşi amână concediile pentru a nu rata momentul în care vor trece în sfârşit, după 23 august, la ritmul intens de betonare).

Mai aflăm din roman cum funcţiona infrastructura de putere în anii 50, cu ingineri-şefi, directori, muncitori, secretari de partid, propagandişti, planificatori, ziarişti formând alianţe schimbătoare. În acest sens, romanul poate fi citit ca o legendă pentru înţelegerea rolului unui ziar în negocierile complicate de responsabilităţi şi interese. Constructorul hidrocentralei, cum explică Tita Chiper într-un interviu din 1997, depindea de abonamente şi apărea într-un tiraj de 2500 de exemplare. Ziariştii trăiau printre oamenii despre care scriau, erau citiţi de ei şi traşi la răspundere. „Nu puteam să scriem altfel decât întreaga presă, nu” – comenteză Tita Chiper – „Dar micul nostru sector, acel şantier, cât se putea se scria despre el cât mai adevărat cu putinţă.” Citind romanul şi ziarul împreună, se destabilizează discursul dominant al amândurora. Din roman lipsesc cu desăvârşire orice referinţe la vizitele delegaţiilor sovietice pe şantier, metoda de muncă a graficului ciclic nu este identificată cu Ivan Golovin, alegerile de deputaţi care ţin pentru câteva luni prima pagină a ziarului nu joacă niciun rol. În acelaşi timp, ziarul este ermetic în apariţia şi dispariţia campaniilor pentru ridicarea productivităţii şi culturalizare, cu privire la rezultatul unui articol critic scris de inginerul şef al barajului despre aprovizionare fabricii de beton şi aşteptările nerealiste ale planificatorilor, nu ne ajută să înţelegem de ce muncitorii care prezintă problemele legate de betonare pun responsabilitatea pe seama muncii politice scăzute pe şantier. Ziarul, aşa cum apare în roman, este însă un instrument la mai multe mâini, un document care e cel mai departe de realitate atunci când e divorţat de cunoaşterea tacită împărtăşită de cititorii lui la momentul publicării. În roman, un articol al în care muncitorii de la baraj cer creşterea planului este decodat de inginerul-şef drept rezultatul unei negocieri şi alegeri, mediate de secretarul de partid, între a dubla brusc planul şi a risca demoralizarea muncitorilor şi a creşte planul îndeajuns încât muncitorii să capete încredere şi să ceară ei înşişi să li se acorde mai multă responsabilitate.

În fine, Vecini de baracă este şi romanul relaţiei dintre Ana şi inginerul-şef al barajului, Roman. Prima intrare de jurnal din roman, datată şase ani mai târziu decât restul jurnalului, este relatarea unei întâlniri întâmplătoare a celor doi la Bucureşti, în timpul căreia Roman comentează abstract cu privire la nereuşita relaţiei lor: „Cât a fost, a fost bine, s-a grăbit Roman să mă întrerupă. […] am ajuns amândoi până la un punct în care – asta a fost greşeala – am văzut totul. Şi niciodată nu e totul. Dacă te gândeşti, nici barajul nostru, ceva strict delimitat, nu e totul decât luat în sine…” Înapoi în 1956, Ana şi Roman locuiesc în barăci vecine, se întâlnesc la muncă pe şantierul de la baraj şi uneori se plimbă împreună fără să fie văzuţi. Roman îi sărută la un moment dat mâna. Altfel, relaţia lor este o relaţie de putere, la intersecţia diferenţelor de gen, de vârstă şi de statut. Începe atunci când Roman o roagă, într-un gest care ilustrează amestecul de putere şi intimitate caracteristic întregii relaţii, să îi facă un ceai.

„Celibatar înrăit,” Roman i se arată Anei ca „îndrăgostit” doar după ce Ana îşi exprimă, timid, tristeţea pentru că e adesea singură: „mi-e urât” şi Roman pleacă, trânteşte uşa, şi câteva zile mai târziu o încolţeşte cu un discurs şi coercitiv şi manipulator. Te-am urmărit, îi spune, şi nu îmi place că ţii mâinile în buzunare când vorbeşti cu oamenii. Te văd ca printr-un binoclu întors, îi spune, după ce mi-ai spus că „ţi-e urât”, m-am supărat şi te-am lăsat să-ţi fie urât în continuare şi nu am putut dormi şi nu vroiam să dormi nici tu. N-ai grijă, nu ne vede nimeni, îi spune. „N-aveam grijă” răspunde Ana. Îl „descoperă îndrăgostit” şi greu accesibil, iar descoperirea e copleşitoare. Îi e teamă că va recrea, în dragoste, demisia lui Daneş. La un moment dat, Roman devine nemulţumit de felul în care Ana îşi face curat în casă, de cum  îşi aranjează părul. Îi sugerează că ar trebui să îi facă un program şi să îl afişeze pe uşă. O întreabă ce citeşte şi e nemulţumit. Ana notează în jurnal: „Eu am ajuns la concluzia că trebuie să existe pe lume un om care să aibă întodeauna, în raport cu tine, ultimul cuvânt. Acest om este pentru mine Roman.” Ana e dăscălită şi dădăcită şi scoasă la plimbări pe ascuns; la un moment dat, este avertizată de sora unei foste iubite, despre care nu ştie nimic: „Să te fereşti dacă nu te simţi ca el sau măcar în stare să fii, dacă nu faci altceva decât să pari şi i te aliezi de formă, până să treci puntea. Ei, n-ai să ajungi la capătul ei, fiindcă oricât de bine ţi-ai juca rolul, atât de bine încât să uiţi că e doar un rol, la un moment dat te va descoperi, se va uita la tine ca printr-o sticlă transparentă. Şi după asta, după asta (Cristinei începuse să-i tremure glasul) te vei trezi trimiţând scrisori jalnice.” Anei îi e din nou teamă.

Aşa cum forma romanului oferă acces la dedesubturile infrastructurii de putere de pe şantier greu de reconstituit din Constructorul hidrocentralei, face vizibile şi dinamicile relaţionale păstrate ascunse în realitatea reprezentată în roman. Jurnalul arată rezistenţa Anei dar şi felul în care raţionalizează dinamica inegală de putere. În fine, romanul operează şi o a treia formă de revelare, pentru cititorii de la momentul publicării, a proiectului de constituire a subiectivităţii socialiste. În analiza sa a jurnalelor personale păstrate din perioada stalinistă în Uniunea Sovietică, Revolution on My Mind, Jochen Hellbeck argumentează că jurnalele erau „instrumente active, folosite pentru a interveni asupra sinelui şi a-l alinia pe axa timpului revoluţionar” (5). Sinele astfel înţeles este „un proiect politic” şi înscrierea lui într-o naraţiune revoluţionară, după Hellbeck, o formulă de articulare a unei subiectivităţi socialiste iliberale în perioada stalinistă. Victoria Ionescu publică un jurnal ficţional al anilor 50 care nu are nimic, însă, din fervoarea revoluţionară a discursului public al anilor respectivi. În comparaţie, iată poezia pe care o publică Victoria Ionescu în cinstea eroului muncii socialiste Paşca Gavrilă în 1956:

„Floricelele”, aşa cum numeşte în roman şeful ei de la ziar „figurile de stil”, sunt, e de acord Ana, o indicaţie a lipsei de idei. Lipsit de ele, dar fără să arunce copilul împreună cu apa din balie, romanul-jurnal al Victoriei Ionescu contribuie la articularea unei subiectivităţi socialiste care nu e în mod fundamental or necesar iliberală, atât în relaţie cu colectivitatea cât şi în relaţia de cuplu.