Alexandra Târziu, Sperietoarea din Hors (1979)

Personajul din Sperietoarea din Hors (publicat în 1979 la Cartea Românească, lector Georgeta Naidin, coperta Carmen Florica Ţapu) despre care aflăm cele mai multe lucruri, Worth, este unul dintre muncitorii „Atelierului de pielărie şi obiecte decorative”, alături de Nelu Colonelu, Cleante, Speranţă şi şeful lor nea Mutulete. Atelierul produce porcuşori-puşculiţe şi alte mici obiecte decorative în timp ce fiecare lucrează în paralel la proiectele sale, în speranţa că va fi decoperit ca artist amator. Când atelierul primeşte o comandă pentru o sperietoare, Worth călătoreşte în recunoştere în Horst, locul său natal, şi nu recunoaşte nimic. Horst este transfigurat – aşa cum îi explică fostul său coleg, Horia, uitându-se pe planul de sistematizare, „nucul l-am plantat în grădina de zarzavat; zarzavatul l-am scos şi l-am pus pe locul mlaştinii; mlaştina, renumită prin somnul ei imens, am trecut-o în locul primăriei, şi primăria, la rândul ei, a fost demolată, şi a doua zi, în doi timpi şi trei mişcări, am construit căminul cultural,  şcoala şi magazinul mixt.” În Horst cresc porci care arată ca boii, castraveţi care arată ca ridichile şi în general ştiinţa şi specialiştii sunt în căutare de „forme noi”, ocazie pentru Worth să mediteze, aşa cum o tot face de-a lungul romanului, de această dată la progres:

Societatea nu poate să meargă înainte fără riscul de a rămâne pe loc. În prezent, pentru că prezentul este un timp sacrificat de la bun început. Numai viitorul poate fi un timp luminos.  Este, de fapt, singurul timp pe care nu ţi-l poate lua nimeni, el aparţine tuturor, în egală măsură. Cine n-are viitor? Pe când prezentul, oricât de simpatic, de atrăgător, nu se poate conta pe el nici de azi pe mâine.

Şi tot aşa – romanul e un şir lung de dad jokes, unde tatăl se opreşte din când în când şi se uită în gol, întrebându-se despre scopul existenţei, amintindu-şi de prima lui iubită.

Ceea ce eu numesc pe scurt „teoria şopârlelor” în analiza producţiei literare din perioada comunistă propune o lectura interesată de calibrarea pe care autorii s-au văzut nevoiţi să o facă pentru a-şi trece textele critice de cenzură, dublată de capacitatea cititorilor de a decoda această critică imperfectă. „Teoria şopârlelor” a servit mai ales discuţiilor despre rezistenţă şi dizidenţă anti-comunistă după 1989, consolidând printr-un discurs moral şi moralizator redistribuţia capitalului – simbolic dar mai ales real – în câmpul cultural-politic. A întors atenţia asupra criticilor obscure şi a „literaturii de sertar”, ceea ce Liiceanu a numit prin 2010 neprostituarea cuvintelor, lăsând să se înţeleagă că ceea ce exista în jurul lor erau diferite forme de adeziune şi compromis şi nu, de fapt, diferite forme de critici mai puţin obscure. În literatură a existat o critică de pe poziţii de stânga, care a luat în serios natura dialectică a gândirii marxiste îndreptată asupra ei însăşi, ca în cazul scriitorilor germani din Banat de la sfârşitul anilor 60. La Târziu ca şi la Maria-Luiza Cristescu, critica, să-i spunem social-politică şi chiar de clasă, e peste tot şi fără mari obstacole de „decodare”. Uneori e structurală. Aşa şi cu povestea sperietorii.

După ce materiale din atelier pentru sperietoare încep să dispară, Worth descoperă hoţul care vine în fiecare noapte şi îl admiră pentru uşurătatea şi bucuria cu care îşi face munca. Cum nu îl poate identifica, nea Mutulete îi sugearează şi lui „să se dedubleze” aşa cum o fac toţi. Worth e nevoit să renunţe la planul sperietorii din piatră, dar construieşte în schimb o sperietoare din lut, trupul unui bărbat cu un glob de sticlă pe umeri, care se învârteşte luminând. Atraşi către sperietoare, oamenii din Horst se văd în oglinzile ei ca adevăratele „răpitoare”, hoţii în care întâi nu se recunosc, dar apoi se descoperă unii pe alţii cu bucurie. Rolurile sunt răsturnate, cei mici apar mari, cei frumoşi urâţi. Sosit la faţă locului pentru inaugurare, Întâiul, căruia i se prezintă realizările colectivelor de muncă din Horst, se întreabă care e rostul sperietorii: „Ştiu, pentru obţinerea adevărului, de dragul lui răstorni totul, o lume, dar, oare, e suficient? Ce faci cu adevărul descoperit? Nu trebuie să uităm că trăim în secolul eficienţei, al materiei prime; lumea aşteaptă de la noi măsuri practice, paşi concreţi”. Până ca Worth să explice că sperietoarea este prevăzută cu o supapă de abur pentru declanşarea măsurilor şi difuzarea lor, statuia dispare în mijlocul mulţimii. Toţi suntem „copiii Marelui Praf”, încheie Worth cu o ultimă privire în gol, „încărcaţi cu povara conştiinţei şi trimişi în lume, în căutarea unei supape”.

Într-una dintre scenele memorabile din void-ul în care se adânceşte Worth adesea, alunecări de teren mută toate clădirile şi locurile din Horst, mai puţin sperietoarea. O imagine prefigurativă despre alunecarea neprevăzută a unei lumi sub ochii celor care au construit-o.

Cu excepţia unei fete pe care Worth o meditează, nu ştim în ce limbă, care uită totul de la o întâlnire la alta şi aşteaptă să se căsătorească ca să o termine cu lecţiile, personajul feminin cel mai prezent în roman este Crista, iubita lui Worth. Crista devine de fiecare dată pretext pentru contemplare, adesea confuză, uneori de-a dreptul bizară, remarcabilă prin registrul patetic în comparaţie cu registrele critic şi alegoric din restul romanului. Despre iubire nu se glumeşte şi nici nu se vorbeşte serios. Crista îl conduce la gară şi îl priveşte cu ochi mari, întrebători: „Trăim într-un prezent care nici măcar nu ne aparţine şi de care în ce fel să ne apărăm?” se gândeşte Worth. Crista îi vorbeşte despre dragoste: „Bunica mea mă iubea atât de mult încât i-ar fi fost imposibil să mă asasineze sau să comită altă crimă de ordin social”. Worth se lansează într-o meditaţie despre condamnarea oamenilor la viaţă, mai rea decât moartea, pentru că durează toată viaţă. Crista îl întreabă despre viaţă lor împreună, Worth produce o analiză interioară despre inima lui ca o bobină încurcată, despre coasta lui defectă, pentru a ajunge cumva la gândul că ar vrea să trăiască într-una din hematiile Cristei. Crista vorbeşte despre felul în care se uită la vecinii la ea de fiecare dată când vine în vizită (femeie necăsătorită), Worth îşi aminteşte de fosta lui iubită care a băut ceai din aceeaşi cană: „ştiu că ea nu va veni, ci mereu altcineva în locul ei va sosi cu regularitate; iar eu, cum s-o recunosc şi s-o aleg dintre toate pe ea, fiinţa mea, de care am atâta nevoie?” Crista ar vrea să meargă în vacanţă după ce se termină cu sperietoarea, Worth, preocupat de distanţa care trebuie protejată între iubiţi, îi confirmă că fără o sperietoare în iubire „ne-am pierde şi ultima rămăşiţă de prudenţă, de sfială, am da buzna ca la noi acasă şi cred, de atâta liberatate ne-am abrutiza, ne-am rătăci”.

Dad jokes + simţul misiunii artistice-civice + patetism sentimental + inabilitatea de plănui o vacanţă. „Sperietoarea din Horst” e o alegorie şi în paralel povestea unui bărbat sub povara propriilor gânduri – nu întreba dacă nu vrei să afli că îşi doreşte să trăiască în hematia ta.